Reconstituiri critice

Autor: Florin Mihăilescu
Editura: Editura Universitară

ISBN: 978-973-749-213-5
Anul publicării: 2007

Ediţia: I

Pagini: 568

30⁰⁰ RON

Disponibilitate: stoc epuizat

Acest produs nu este pe stoc momentan.

Mai multe detalii Reconstituiri critice

„Ce se poate înţelege prin critică

Nimic nu pare mai simplu decât a defini critica literară. Şi despre ea se poate spune acelaşi lucru pe care-l spunea odată Croce despre artă: şi critica este ceea ce toată lumea ştie că este. Şi totuşi, în pofida oricăror aparenţe, la o examinare mai atentă, ies cu uşurinţă la iveală nu atât identitatea unor înţelesuri, cât mai ales diversitatea lor. Căci dacă putem admite că pentru toată lumea a face critică literară înseamnă a scrie despre cărţile de literatură (artistică!), a le comenta, analiza, interpreta, explica şi mai presus de orice a le judeca valoarea, nu acelaşi lucru se mai întâmplă când vine vorba de modul concret de a efectua această îndeletnicire. Or, critica îşi precizează în realitate sensul nu prin cine ştie ce esenţă abstractă, ci tocmai prin felul în care îşi exercită prerogativele. Cu alte cuvinte, critica este ceea ce face, ea nu se defineşte atât ontologic, cât praxiologic, nu este propriu-zis o entitate în sine, cât o activitate, nu este atât un obiect (spiritual, se înţelege), ci mai curând o devenire şi o energie.
Tot ceea ce este disciplină în critica literară, ca şi în orice tip de critică de altfel, este oarecum altceva decât ea: teorie, ideologie sau metodologie. Actul exegetic aplică o teorie ori o ideologie la obiectul artistic, întrebuinţând anumite metode. Dar el nu este ceea ce sunt acestea, el este ceea ce face din ele şi cu ajutorul lor. Critica poate fi înţeleasă prin urmare ca o manifestare activă a spiritului, care consistă în abordarea şi judecarea operelor de creaţie din perspectiva unui număr de criterii. Cel dintâi dintre aceste criterii e gustul individual, orice om de gust este un critic potenţial. Profesionalitatea cere însă mult mai mult: cultură estetică, educaţie a sensibilităţii, capacitate de reflecţie şi, nu în ultimă instanţă, o perspectivă analitică, hermeneutică, axiologică.
Modul de a se aplica la obiectul artistic rămâne însă diferit şi trei sunt îndeobşte ipostazele în care el ni se înfăţişează. Există o critică declarat subiectivă, ce-şi „inventează" obiectul şi se proclamă ea însăşi o formă de artă, există alta care încearcă să se supună obiectului, într-un spirit de maximă pozitivitate şi uneori chiar neutralitate, există în sfârşit o critică ce meditează asupra actului contemplativ sau a reacţiei de gust, spre a le pune în relaţie cu un sistem de opţiuni, criterii, norme şi valori estetice. Această triplă posibilitate şi modalitate se traduce prin ceea ce numim impresionism relativist, pozitivism scientist şi raţionalism hermeneutic. Toate aceste tipuri de critică au funcţionat în trecut şi sunt bine reprezentate şi astăzi. O critică de tip artistic, una de tip ştiinţific şi alta de tip filosofic răspund unor aşteptări diferite ale cititorului şi dau seamă de realităţi la fel de diferite ale unei opere de artă. O discriminare a contribuţiei lor devine totuşi cu putinţă dacă vom accepta că raţiunea de a fi a oricărei critici rămâne totdeauna judecata de valoare. Din acest punct de vedere, impresionismul promovează o axiologie inerent relativistă, pozitivismul o aşază pur şi simplu între paranteze, iar perspectiva raţionalităţii tinde către concilierea dintre gustul individual şi sensibilitatea diferenţiată sub raport estetic a unei anumite epoci culturale şi istorice. Critica impresionistă încântă prin virtuţi artistice, critica pozitivistă instruieşte şi clarifică, iar critica hermeneutic-estetică deschide orizonturi de interpretare, de înţelegere şi acceptare.
Prin acţiunea ei de raportare permanentă la obiect, critica se află la interferenţa dintre nişte instanţe călăuzitoare şi superioare, precum filosofia artei, teoria şi ideologia literară, de ale căror lumini se foloseşte obligatoriu şi constant, şi nişte instanţe auxiliare ca poetica, retorica, stilistica, semiotica, hermeneutica, lingvistica, psihologia, sociologia, istoria literară, istoria culturii, a ideilor etc., din arsenalul cărora îşi ia adesea instrumente redutabile de analiză, de interpretare şi de explicare, ea rămânând mereu ce este, adică practica relaţiei cu opera concretă, în căutare calităţilor şi limitelor omeneşti ale acesteia, în căutarea altfel-zis a judecăţii de valoare celei mai temeinice, mai sigure şi mai consensuale. Încă o dată, critica îşi demonstrează vocaţia caracteristică de autentică sinteză în mişcare, de existenţă permanent in actu, iar nu de disciplină autosuficientă. Ea nu e deci realitatea care este, ci cum am mai notat deja realitatea ce devine, face şi se face, adică o activitate care se identifică mai mult prin dinamicitatea, decât prin fundamentul ei.
Şi totuşi ea nu este lipsită de un fundament stabil, fără de care n-ar fi cu putinţă. Acesta este evident spiritul critic. Se înţelege de ce critica, în sensul modern al termenului, a apărut ca o rezultantă a marelui secol al Luminilor şi ca un fruct al epocii de liberalism şi de emfază a individualităţii umane de după marea Revoluţie franceză de la 1789, nu însă mai puţin şi ca o preocupare intelectuală facilitată de extraordinara proliferare a presei în secolul XIX, în al cărei cuprins, sub forma foiletonului, şi-a văzut valorificate cele mai proprii posibilităţi şi şi-a precizat cel mai bine menirea.”