Imagologia regăsită

Cuvânt înainte Imagologia regăsită

Intr-una dintre cele mai cunoscute carti ale sale, Imagini si simboluri, Mircea Eliade remarca faptul ca oamenii in general, inclusiv cei mai realisti, traiesc din imagini, si o buna parte din tot ceea ce alcatuieste universul lor de lucruri stiute este constituit prin aceste imagini. Este o realitate faptul ca mintea noastra se lasa  conditionata, si ca ea se afla in antiteza cu ideea de minte libera de orice determinare, aceasta din urma reprezentand o utopie, iar nu o posibilitate reala. Jacques Le Goff, in lucrarea Imaginarul medieval, atrasese atentia ca „atat viata omului, cat si viata societatilor sunt legate totodata de imagini, dar si de realitatile concrete. Astfel ca nu se poate vorbi despre o gandire fara imagine“.

Omul isi delimiteaza un „univers de siguranta“, in care se simte la  adapost, si pe care-l apara prin ziduri de cetate sau prin sisteme de aparare magica, ca sa folosim o formula a lui Mircea Eliade. Dincoace se afla el insusi, omul, incuibat in „acasa“, adica in locul unde este bine si armonie. Dincolo este necunoscutul datator de temeri motivate, din partea caruia te astepti la rau, la destructie, la urat, la dizarmonie.

Oamenii care traiesc dincoace alcatuiesc o categorie compacta de insi „asemenea“, care se recunosc unii pe altii, care stiu la ce sa se astepte unii de la altii, care au fost si ieri impreuna si vor fi si maine – ei sunt ceicare au ridicat zidurile de cetate, ei sunt cei care le apara. Se numesc impreuna – mai presus de oricare alt nume – „noi“, si se disting in mod voluntar de ceilalti. Iar ca sa ajunga aici, anterior ei au trecut prin etapaineludabila a asumarii colective a portretelor/ imaginilor celorlalti. Altfel spus, a penalizarii celorlalti prin imaginile negative, cu ajutorul carora sunt identificati.

„Strainul“ este prin excelenta un personaj negativ; nu ar putea fi altfel, decat daca s-ar lepada de propriile daturi si le-ar lua pe ale noastre. Klaus Heitmann a atras luareaminte asupra unui fenomen: odata ce o societate/colectivitate a facut pasul de a identifica un „strain“, el va face in mod automat si al doilea pas, acela de a-l identifica in postura de „dusman“. Odata identificat ca „dusman“, el se arata instantaneu ca este rau, urat si agresiv. Daca nu era el, ne era mai bine – de aceea suntem suparati pe el. Lumea s-a cladit ca arhetipuri (mental) – asa cum insista René Girard in cartile sale, mai ales in Prabusirea Satanei – pe violenta, pe sacrificiul asigurator al statu quo-ului, care este un act de violenta, pe omorul ritual fondator, care este un act de violenta si el, pe putere, care este tot un act de violenta.

Imaginea despre cei ce nu fac parte dintre „noi“ si de la care ne asteptam, intr-un fel sau altul, la acte agresive, este o imagine violenta. Imagologia este modalitatea prin care oamenii sunt inclusi in grupul „alor nostri“, unde castiga sentimentul ca se apara, odata ce stiu cine sunt ceilalti. „Noi“ este o notiune extrem de rodnica si fundamental violenta, prin care omul este indus ca centru si masura. Centru, pentru ca lumea incepe, de jur imprejur, dincolo de delimitarile stabilite pentru „noi“; masura, pentru ca toate criteriile dupa care este judecata si evaluata lumea pleaca de la modelele stabilite prin „noi“.

Este vorba despre ideea de „reprezentare“ - „reprezentare a lumii“, asa cum i-a spus Arthur Schopenhauer, in lucrarea Lumea ca Vointa si reprezentare, autor ignorat cu totul de analistii de azi ai imagologiei, inclusiv de Émil Durkheim, cel care a introdus conceptul de „reprezentare colectiva“, inteleasa ca fruct al gandirii colective. Avem de-a face cu un fenomen inefabil si subtil, perceput, nedeslusit. Serge Moscovici, in lucrarea Fenomenul reprezentarilor sociale, nu s-a sfiit sa recunoasca impasul in care se afla cercetarea: „Cat despre legile gandirii colective, ele sunt complet necunoscute.

Psihologia sociala, a carei sarcina este sa le defineasca, nu este altceva decat un cuvant care descrie tot felul de generalizari vagi, fara nici un obiect clar asupra caruia sa se aplece. “ Imaginea este forma cea mai edificatoare de ceea ce se intelege prin cunoasterea subiectiva. O cunoastere conform particularitatilor subiectului, a prejudecatilor lui, a stereotipiilor lui. O cunoastere sui generis. O cunoastere in legatura cu care nu se pune problema corectitudinii sau noncorectitudinii, pentru ca imaginile sunt rezultatul unui raport, astfel ca ele sunt corecte doar in legatura cu consecintele acelui raport.(...)

Despre autor

Otilia Sirbu