Morfologia si puterea gandirii

Mai multe detalii Morfologia si puterea gandirii

Anticii au făcut eforturi susţinute pentru a ne transmite câte ceva din cunoştinţele lor iniţiatice. De-a lungul istoriei, acestea s-au denaturat. Catastrofele şi intemperiile au distrus multe manuscrise. Diferitele instituţii, de-a lungul vremii, le-au ţinut ascunse în diverse biblioteci pentru a nu se abate de la idealurile şi scopurile lor, pentru a ţine masele într-o ignoranţă istorică de pe urma căreia suferim cu toţii. Dar nimeni nu s-a gândit pe atunci la faptul că gândurile sincere şi pure, transmise spre învăţare şi iniţiere de mai-marii şi înţelepţii lumilor din vremea aceea, vor ajunge totuşi şi la noi. Puţini erau cei care cunoşteau faptul că gândurile nu mor o dată cu omul, ci ele dăinuie ca o fiinţă pură, vie, crescând şi înflorind în grădina veşniciei.

Puţini sunt cei care s-au încumetat să releve contemporanilor câte ceva din informaţiile deţinute de ei sau obţinute prin atâtea metode şi mijloace despre care ştiinţa modernă nici măcar nu vrea să audă, dar să mai facă investigaţii în domeniu.

Unii dintre ei, din dorinţa divină de a răspândi voalul ignoranţei, şi-au permis să vorbească în public, fiindu-le milă de efectele nefaste şi distrugătoare ale acţiunilor celor din jur, grefate pe instinctul animalic, de putere, dominare şi cucerire, ce mai caracterizează şi astăzi o parte din omenirea adormită la umbra ontologică a existenţei: crucificarea (Iisus), ingerarea cucutei (Socrate), aruncarea în groapa cu lei, arderea pe rug (Galileo Galilei), întemniţarea, uciderea, otrăvirea, internarea în ospicii psihiatrice, accidente de avion sau de maşină, infarctul miocardic. Pentru ce toate astea? Numai pentru faptul că ideile, părerile, doctrinele lor trezeau din somnul ignoranţei omul, dotat cu gândire şi raţiune, omul care avea de la natură datoria să-i îngrijească aleile pătate de sângele necunoaşterii, omul care, în mod liber, trebuia să se bucure atunci când răsărea soarele dimineaţa şi nu să-şi blesteme încă o zi crunta suferinţă în care primea biciul umed drept răsplată pentru simplul fapt că s-a născut sub zodia minciunii, a fricii şi a iluziei. Omul care ajunsese să guste din apa cunoaşterii şi să vadă pe propria-i piele efectul dezamăgirii neînţelegerii celor din jur, omul care a vrut să-şi ajute semenul, deschizându-i pleoapele lipite de somnul ignoranţei? Mulţi s-au retras în peşteri, alţii au fugit în munţi, unde şi-au făcut schituri şi mânăstiri, renunţând definitiv la lume. Dar cei mai mulţi au rămas pradă iluziilor şi mizeriei lumii, suportându-i cruzimile.

Rezultatul este cel pe care-l ştim cu toţii: războaie, catastrofe, cutremure, sânge şi moarte. Bucurie, fericire, nu. De ce? Poate azi cineva să dea un răspuns plauzibil? Nu cred, pentru că, nici azi, după atâtea mii de ani de existenţă şi cunoaştere, omul se află mereu la aceeaşi răscruce de drumuri: de unde vin şi încotro mă îndrept; s-o iau în stânga, în dreapta, sau să rămân pe loc? Incertitudine, indecizie, răsturnări de valori, opţiuni întâmplătoare. Criză generală în cunoaştere, disociere tragică a cunoştinţelor, a spiritului uman însuşi, cum remarcase şi Piaget. Confuzii conceptuale, contradicţii metodologice şi de principii, idealizare exagerată, imixtiuni ale politicului în ştiinţă, exteriorizarea şi înstrăinarea propriei conştiinţe, interpretarea realităţii prin prisma propriilor noastre trăiri şi dorinţe; haos, droguri, sex, războaie, jafuri armate, etc. Sensul lumii, al existenţei, capătă cu totul un alt sens. Sensul lumii devine sensul meu, sensul existenţei este înlocuit cu cel al non-existenţei.

Nimănui nu-i pasă de nimeni şi de nimic. O amorţire generală a gândirii, o paralizare a deciziilor politice care generează atentate, scandaluri şi bătăi în parlamentele ţărilor, în fine, o dinamică nejustificată şi macabră a gândirii, o privare totală de capacitatea omului de a-şi stăpâni gândurile…

Este momentul să dezantropomorfizăm gândirea, existenţa, lumea. Este momentul să redăm existenţei şi gândirii semnificaţia şi intenţionalitatea cuvenite. Este momentul să redăm existenţei armonia iniţială. Dar acest lucru nu-l putem face decât prin armonizarea fiinţei umane, mai întâi cu sine, apoi, armonizarea gândirii şi a gândurilor.

Tot răul şi tot binele lumii se regăsesc numai în sfera gândirii. Emiterea unui gând rău va genera răul, emiterea unui gând bun, va genera binele. Nu putem face aceste lucruri până ce nu ne purificăm de subiectivitate. Prea mult convenţionalism în tot ceea ce face omul, prea multe psihologii, prea multe reţete, prea multe iluzii, prea multă agitaţie conceptuală în suflet şi gândire.

Lăsând la o parte abordările eseistice, ar trebui să trecem la analize concrete ale fenomenului ştiinţific contemporan. Să vedem unde se încurcă lucrurile; care sunt ştiinţele ce-şi arată singure limitele; să găsim alte ştiinţe, alte metode, alte unghiuri de vedere din care să privim nu numai lumea, existenţa, gândirea, dar şi ştiinţa; să propunem şi să găsim ştiinţe noi care, prin noile lor metode, să ne ducă la adevăr, la adevărul care doare întotdeauna. Doare pentru că, pe de o parte, unii nu vor să se ajungă la el din raţiuni politice, în scopul menţinerii ignoranţei, alţii, deşi îl iubesc, n-au capacitatea să-l perceapă. Trec mereu pe lângă el.

Psihologia modernă pare incapabilă să explice noianul de interrelaţii generatoare de confuz. Ea face eforturi să dezvăluie aspecte ce ţin de natura internă a psihicului, cu scopul de a fi cât mai obiectivă, dar în măsura în care renunţăm la idealizare în folosul a ceea ce se cheamă concret, psihologia pierde ceva din statutul său de «ştiinţă exactă». Ea devine din ce în ce mai aproximativă, lăsând loc unui alt model de ştiinţă: parapsihologia. Numai psihologia şi ştiinţa actuală nu sunt capabile să explice mulţumitor miracolele săvârşite de om, de gândirea, de voinţa şi credinţa umană. (...)

Autorul

Despre autor

Aurel Pera