Literatura romana sub semnul modernitatii

Cuprinsul cărţii Literatura romana sub semnul modernitatii

Prefaţa /5

Precizari introductive/7

Junimea si Convorbirile literare – vectori ai modernitatii
culturale romanesti/9 

Viaţa literara şi culturala în epoca Junimii/9

Convorbirile literare în contextul presei contemporane/26

Repere bibliografice/40

Titu Maiorescu, fondator al spiritului critic in cultura romana   /41

Începuturile „complexului estic”. Un român la Theresianum /41

Forjarea spiritului critic maiorescian /50

Titu Maiorescu în conştiinţa criticii româneşti /92

Repere bibliografice/105

Mihai Eminescu, un destin care schimba traiectoria culturii romane  /107

Câteva repere ale vieţii şi carierei literare /107

Corespondenţa eminesciana. Reevaluari necesare /125

Eminescu azi: între mitizare, adulaţie şi contestare /138

Idealismul narcisistic în erotica eminesciana /144

Arhetipuri cinetice în lirica eminesciana /154

Ciclul Scrisorilor eminesciene între romantism şi postromantism/166   

Luceafarul – sinteza a creaţiei poetice eminesciene /184

Proza fantastica eminesciana /200

Repere bibliografice/213

Ion Luca Caragiale, constiinta lucida si necrutatoare a unei lumi in vesnica tranzitie /217

Din Fanar la Berlin: un veac din istoria caragialeştilor /217

Un nou concept de teatru: polifonia limbajelor scenice /230

Mult zgomot pentru un giuben: O noapte furtunoasa /242

Cautari în zona experimentalului: farsele într-un act /257

Theàtron politikón: O scrisoare pierduta /275

Oglinda din oglinda: D-ale carnavalului/303

Pânza de paianjen: Napasta/323

Caragiale şi naturalismul/338

Omul fiara: proza de factura tragica/351 

Cutia magica: Volumul Momente/374

Ultima schimbare la faţa: volumul Schiţe noua şi povestirile
postume /416

Repere bibliografice/444 

Cuvânt înainte Literatura romana sub semnul modernitatii

 Volumul de faţa sintetizeaza preocupari mai noi şi mai vechi ale doamnei profesoare Marina Cap-Bun, fiind rodul a doua decenii de documentare şi reflecţie, prilejuite de predarea literaturii marilor clasici la Universitatea Ovidius din Constanţa, începând din 1994. Un prim format al carţii, din 2003, care nu cuprindea substanţialul capitol dedicat aici lui Eminescu, era cel al unor „note de curs”, un instrument de informare exemplar, putând servi ca model oricarei universitaţi româneşti importante. Exemplaritatea ţinea de modul în care era organizata informaţia necesara celor ce vor sa înţeleaga problemele specifice uneia dintre cele mai importante perioade din istoria literaturii române – epoca marilor clasici. Dificila prin fondul ei, de o masivitate ce-i explica prestigiul şi autoritatea, epoca a devenit şi mai dificila ca urmare a viziunii critice, nelipsita de contradicţii. Atât Maiorescu cât şi Caragiale, doua dintre personalitaţile carora le era consacrat cursul, au avut parte de receptari contradictorii şi de sentinţe critice contradictorii, unele formulate de personalitaţi de prim plan, asemenea lui Eugen Lovinescu. Aceste contradicţii, care nu lipsesc nici din peisajul critic contemporan, sporesc problemele şi îngreuneaza calea spre o perspectiva critica echilibrata asupra momentului. Cartea doamnei Marina Cap-Bun a reuşit sa depaşeasca toate aceste obstacole. Explicaţia trebuie pusa pe seama faptului ca autoarea deţine o buna tabla de valori şi are simţul ierarhiilor ce fac posibila abordarea teritoriului esteticii. În egala masura, autoarea stapâneşte un aparat conceptual, dintre cele mai rafinate, precum şi metodele cercetarii literare. Prezenţe implicite în sinteza oferita, toate aceste date explica de ce lucrarea e o reuşita. Imaginea lumii evocate se proiecteaza convingator şi, nu o data, seducator. Explicaţia ţine, într-o buna masura, de modul în care autoarea opereaza cu citatul exemplificator. Tehnica citatului, care intervine sistematic pentru a argumenta, pentru a ilustra, pentru a susţine o afirmaţie, este bine stapânita, dovedind, pe de alta parte, o familiarizare a autoarei cu obiectul prezentat ce merge pâna la problemele de amanunt. 

Problemele legate de activitatea generaţiei junimiste sunt înscrise într-un cadru mai larg, al societaţii româneşti din cea de-a doua jumatate a secolului XIX. Pe acest fundal, prezenţa discreta dar ferma, este prezentat rolul Junimii, rolul lui Titu Maiorescu, rolul Convorbirilor literare, problemele legate de noua ideologie conturata ca urmare la conectarea la un alt model – modelul german – de introducere a criteriului estetic şi a unei grile critice în aprecierea operei literare. Momentului Maiorescu i se restituie astfel întreaga importanţa, fiindu-i semnalate toate urmarile pe care le-a avut asupra literaturii noastre.

Cel de al doilea punct de sprijin al întregului edificiu este opera unui mare autor – I. L. Caragiale. Dramaturg, prozator, pamfletar, chiar şi autor de versuri, Caragiale şi-a fascinat exegeţii, dar i-a şi paralizat sau, cel puţin, i-a derutat prin chiar acest proteism al personalitaţii sale creatoare. În decursul timpului, personalitatea lui a stârnit, simultan sau succesiv, atât aplauze cât şi huiduieli. Recunoaşterea geniului a alternat cu blamarea „ultimului ocupant fanariot”. Cazul presupune aceeaşi receptare contradictorie pe care o înregistram şi pe seama lui Titu Maiorescu. Doamna profesoara Marina Cap-Bun îşi formuleaza însa diagnosticul fara ezitari. De altfel, Caragiale este o preocupare mai veche a autoarei care, prin acest capitol, „recidiveaza”, reluând şi dezvoltând tema tezei sale de doctorat (1998), careia i se adauga rezultatele cercetarilor sale ulterioare. Nu este vorba deci despre o „absorbţie” a propriei lucrari, cum se întâmpla adesea, ci despre o dezvoltare a câmpului tematic ce are ca rezultat o micromonografie Caragiale. Toate compartimentele operei sunt prezentate amanunţit şi ilustrate prin citate alese astfel încât sa concretizeze situaţia comentata.

 Volumul de faţa completeaza galeria personalitaţilor proteice pe care Junimea le-a dat literaturii române cu un amplu capitol despre Mihai Eminescu, care aduce contribuţii originale exegezei eminesciene, de la aspectele idealismului narcisistic în erotica eminesciana şi identificarea arhetipurilor cinetice recurente, la o reinterpretare globala a ciclului Scrisorilor, nu doar ca argument al desprinderii treptate de modul romantic de a imagina, ci şi ca hipertext cu o componenta metatextuala menita sa ne explice mecanismele creativitaţii eminesciene. Şi Luceafarului i se da o noua lectura, bazata pe o ampla analiza, cu glisari psihanalitice, dar şi pe marturia poetului din 1882, când, redactând varianta aproape finala numita Legenda Luceafarului, avea revelaţia ca scrie „un gen cu totul nou de poezie”, „senin” şi „împacat”. Interpretarea pe care o propune aici Marina Cap-Bun deplaseaza discuţia legata de sensul poemului, sugerând ca el transcrie o obsesie creatoare şi nu una erotica, cum s-a afirmat de prea multe ori.  

Consider ca aceasta noua lucrare, confirma angajamentul autoarei de a sonda tot mai adânc în complicatele mecanisme ale epocii marilor clasici spre a deveni o foarte avizata cercetatoare a autorilor sai de predilecţie.                                                                                                         

Prof. dr. Silviu Angelescu

Despre autor

Marina Cap-Bun