Locotenentul Vasile Niculescu - Pilotul Marii Uniri

Autor: Valeriu Avram
Editura: Editura Universitară

ISBN: 978-973-749-464-1
Anul publicării: 2008

Ediţia: I

Pagini: 181

14⁴⁵ RON

Disponibilitate: stoc epuizat

Acest produs nu este pe stoc momentan.

Mai multe detalii Locotenentul Vasile Niculescu - Pilotul Marii Uniri

Cuprinsul cărţii Locotenentul Vasile Niculescu - Pilotul Marii Uniri

INTRODUCERE / 7

CAPITOLUL I
COPILĂRIA ŞI ŞCOALA / 17

CAPITOLUL II
PILOT DE FRONT ÎN ESCADRILA DE RECUNOAŞTERE ŞI BOMBARDAMENT UŞOR ,,FARMAN 4” / 24

CAPITOLUL III
MISIUNI AERIENE ÎN SPRIJINUL MARII UNIRI ŞI ÎN APĂRAREA GRANIŢELOR ROMÂNIEI MARI, 1918-1919 / 52

CAPITOLUL IV
DOCUMENTE-ANEXĂ / 121

NOTE / 175

BIBLIOGRAFIE / 181

Cuvânt înainte Locotenentul Vasile Niculescu - Pilotul Marii Uniri

În toţi anii care au premers Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Regatul României a reprezentat forţa catalizatoare şi mobilizatoare a întregii naţiuni. Rezistenţa românilor din celelalte provincii neeliberate, anexate de imperiile vecine, împotriva politicii de oprimare şi deznaţionalizare, pentru reunirea lor la Patria-mamă, a fost permanent urmărită dincoace de Carpaţi şi Prut, fiind susţinută prin cele mai diverse mijloace de largi forţe social-politice. Acţiunile lor desfăşurate cu consecvenţă pe toate planurile, au vizat dezvoltarea şi consolidarea legăturilor dintre România independentă şi conaţionalii săi din provinciile aflate sub ocupaţie străină, şi totodată, printr-o tot mai intensă activitate diplomatică şi de propagandă s-a urmărit, şi s-a reuşit într-o mare măsură, conştientizarea revendicărilor şi justeţei cauzei româneşti de către opinia publică internaţională.
Declanşarea primului război mondial a făcut ca acest mare obiectiv-unirea tuturor românilor într-un singur stat-, să devină un imperativ al momentului istoric respectiv. De aceea, decizia luată de România, după doi ani de neutralitate, de a participa activ la război alături de ţările Antantei se impunea ca un act legitim, justificat istoriceşte,determinat legic de necesitatea desăvârşirii unităţii naţional-statale. De altfel, în tratatul de alianţă încheiat la 4/17 august 1916 de România cu Rusia, Marea Britanie, Franţa şi Italia, Antanta a recunoscut dreptul statului român de a-şi uni la sfârşitul războiului toate teritoriile româneşti din Austro-Ungaria. Pentru aceasta a intrat România în război, pentru aceasta au luptat soldaţii români în trecătorile Carpaţilor, pe Jiu şi pe Olt, în Dobrogea, pe Argeş în campania din anul 1916,ori la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, în vara anului 1917.
Actul intrării României în primul război mondial-justificat de evoluţia legică spre unitate a românilor-, a fost întâmpinat cu entuziasm de întreaga opinie publică din ţară, care a înţeles pe deplin imperativul istoric al acţiunii neîntârziate pentru împlinirea idealului naţional prin unirea Transilvaniei cu Patria-mamă. Cunoscutul militant politic Nicolae Filipescu,unul din conducătorii „Ligii pentru unitatea politică a tuturor românilor”,dădea expresie acestui puternic curent de opinie într-un discurs rostit la 15/28 martie1915, răspunzând întrebării ,,Ce este România fără Transilvania?”: ,,O absurditate geografică, O fâşie de pământ întortocheată şi frântă în semicerc” (1).
Într-o adunare publică desfăşurată la Bucureşti în aceeaşi zi, profesorul universitar Ioan Ursu adresa următoarele cuvinte participanţilor la Congresul românilor din teritoriile aflate sub dominaţia Dublei Monarhii: ,,Pentru noi Ardealul e nu numai o chestiune de viaţă, dar şi o chestiune de dreptate. N-aveţi decât să vă uitaţi pe harta ţării noastre şi veţi vedea la mijloc o scobitură, un gol, care arată că forma de azi de semilună a ţării noastre e necompletă şi că n-avem decât un arc din cercul complet care trebuie să fie în mod firesc forma ţării noastre. Carpaţii ardeleni sunt destinaţi de natură să formeze diametrul cercului românesc”. Iar unirea Transilvaniei cu România-continua prof. Ioan Ursu - ,,ne mai îndeamnă ...sentimentul dreptăţii şi spiritul vremii, care cere ca toţi câţi locuiesc un teritoriu compact şi au aceeaşi origine şi vorbesc aceeaşi limbă să fie uniţi sub acelaşi drapel. Poporul nostru simte prin instinct că a venit ceasul ca să răzbune suferinţele şi nedreptăţile trecutului şi prin jertfe extraordinare să facem ca toţi ai noştri să fie aduşi sub acoperişul statului şi cutele drapelului nostru”(2).
La opţiunile evidente ale românilor din Transilvania, autorităţile austro-ungare au răspuns prin agravarea măsurilor represive, zeci de mii de români transilvăneni fiind smulşi de la vetrele lor, stabilindu-li-se domiciliu forţat ca persoane care chipurile periclitau securitatea Imperiului Dublei Monarhii. Alte zeci de mii de români transilvăneni şi bucovineni s-au refugiat în ţara liberă unde au susţinut politica de angajare a României în război împotriva Austro-Ungariei.
Încercărilor de ultim moment ale oficialităţilor ungare de a-i determina pe români să-şi proclame loialitatea faţă de Imperiul Dublei Monarhii,în schimbul căreia promiţându-li-se ameliorarea situaţiei, Iuliu Maniu le-a răspuns printr-o frază ce exprima credinţa ce anima pe toţi românii trăitori sub asuprirea autorităţilor austro-ungare: ,,Nu iau un asemenea angajament pentru că răspunderea morală a acţiunii Familiei române, o are fratele cel mai mare, care este Regatul Liber” (3).
Reliefând cauzele ce au determinat declararea stării de beligeranţă cu Austro-Ungaria, ca şi raţiunile care stăteau la baza declarării războiului numai acestui imperiu şi nu Puterilor Centrale, preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion I. C. Brătianu, cu ocazia Consiliului de Coroană al României din 14/17 august 1916, preciza: ,,într-o vâltoare ca aceea a actualului război, în care harta lumii se preface, o ţară ca a noastră, o ţară cu aspiraţiuni naţionale, nu poate să rămână neutră până la capăt, fără să compromită definitiv tot viitorul. Pe de altă parte, având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui. De aceea, chiar dacă ar fi să fim bătuţi, prin faptul că patru mari puteri ale lumii (Franţa, Rusia, Marea Britanie, Italia) au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre naţionale şi au sfinţit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpaţi, cauza românismului va face un pas înainte mai mare şi mai însemnat decât oricând” (4).
Subliniind dreptatea cauzei pentru care statul român a intrat în război, scriitorul Barbu Ştefănescu-Delavrancea declara: ,,Noi n-am intrat în haosul acestui măcel pentru cuceriri, ci pentru desrobiri. Noi nu vrem ce nu este al nostru, ci vrem unirea cu fraţii noştri din Ardeal, din Banat şi din Bucovina. Noi nu croim cu sabia o patrie nouă, ci ne-o întregim” (5).
Justeţea pentru care a declarat România război Austro-Ungariei a fost percepută şi înţeleasă în esenţa ei şi de opinia publică europeană. Astfel, cotidianul britanic „The Evening Star”,consemna: „Motivul care determină România să intre în război este satisfacerea aspiraţiilor ei naţionale. România are o ambiţie de mult cultivată de a încorpora provincii locuite de români (Transilvania şi Banatul, n.a.) şi, în acelaşi timp, să elibereze pe românii ce sunt acum sub dominaţia austriacă” (6). La rândul său, ziarul rusesc „Novoie Vremia”, după ce constata că ,,trei milioane de români trăiesc în Transilvania sub puterea habsburgilor, fiind supuşi deznaţionalizării”, conchidea: „Salvarea neamului românesc de distrugerea naţională constituie tocmai scopul direct al intrării României în rândurile aliaţilor europeni” (7).
Participarea României la primul război mondial a avut semnificaţia sa reală, cea a ,,războiului dezrobirii fraţilor”. Transilvania şi Bucovina, pământuri româneşti străvechi (ca şi cel al Basarabiei aflat sub ruşi), încorporat şi menţinut între fruntariile anacronicei Dublei Monarhii, trebuiau să întregească patria celor de acelaşi neam-România. Pentru această restituţie istorică, scumpă tuturor generaţiilor ce au pregătit măreţul eveniment, nu exista sacrificiu pe care românii să nu fie gata să-l facă. ,,După vremuri îndelungate de nenorociri şi grele încercări-se menţiona în Proclamaţia regelui Ferdinand I-, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze Statul român, prin Unirea principatelor, prin războiul de independenţă, prin munca lor neobosită pentru renaştarea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: Unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor” (8).
Convingerea că lupta pentru o cauză dreaptă,încrederea în viitorul unei patrii întregite, au fost suportul şi tăria ce au purtat poporul nostru, în acei ani de imense sacrificii, spre înfăptuirea multisecularului ideal.
In ultima etapă a primului război mondial s-a intensificat mişcarea popoarelor europene asuprite din cadrul imperiilor multinaţionale pentru autodeterminarea naţională şi înlăturarea dominaţiei străine. Preşedintele S.U.A,Woodrow Wilson, a pus acest principiu, în ianuarie 1918, la baza condiţiilor de negociere a păcii cu Puterile Centrale. în această mişcare a popoarelor europene, care s-au desfăşurat pe spaţii largi, s-a înscris şi lupta românilor pentru desăvârşirea unităţi lor statale.
În desfăşurarea sa cronologică, evoluţia procesului de făurire a statului naţional unitar român a început prin proclamarea unirii la Patria-mamă a Basarabiei (27 martie/ 9 aprilie 1918), urmată de cea a Bucovinei (15/28 noiembrie 1918) şi apoi a Transilvaniei (18 noiembrie/1 decembrie 1918). Acesta n-a fost un fenomen întâmplător generat de anumite conjuncturi favorabile. O istorie multimilenară, încărcată de lupte şi suferinţe, a pregătit îndelung şi temeinic idealul Unirii politice a românilor, apropiindu-i condiţiile prielnice împlinirii ei definitive, demonstrându-i convingător justeţea şi relevând caracterul de legitate a evoluţiei istorice româneşti.
Încă de la apariţia sa în anul 1910, aviaţia militară română-a treia în lume - (după Franţa şi Italia) a avut un rol important prin inginerul Aurel Vlaicu primul pilot al armatei noastre-, în ceea ce priveşte propaganda în sprijinul Marii Uniri. Prin zborurile făcute în toamna anului 1911 cu avionul ,,A. Vlaicu nr. II “ la Blaj (16/29 august), Sibiu (4/17 septembrie), Braşov (18/1 octombrie), Iaşi (13/26 octombrie) şi apoi în anul 1912 la Cernăuţi (15/28 aprilie), Arad (1/ 14 iulie), Lugoj (8/21 iulie), Haţeg (13/28 iulie), Orăştie-Binţinţi (23/4 august), Alba Iulia (5/18 august), Târgu Mureş (20/1 septembrie), Dumbrăveni (29/ 11 septembrie), etc., a sensibilizat opinia publică din toate provinciile româneşti pentru înfăptuirea Marelui Ideal.
După triumful participării sale la Concursul internaţional aviatic de la Aspern (23-30 iunie 1912) unde a reprezentat România şi a câştigat cinci premii, ing. Aurel Vlaicu a efectuat un turneu aviatic în oraşele transilvănene. El dovedea faptic tuturor, vocaţia de zbor a neamului nostru. La Arad, a fost întâmpinat de profesorul Vasile Goldiş,unul din fruntaşii luptei pentru emanciparea românilor din Transilvania şi a unirii acestei provincii româneşti cu Patria-mamă. Zborul a avut loc în ziua de 1/14 iulie 1912 pe un timp frumos, în prezenţa a zecilor de mii de români. în articolul „Vlaicu zboară la Arad”, jurnalistul maghiar Aradi Kazlony, nota printre altele: „Zbura într-un singur fel, şi poate, într-o singură limbă, şi totuşi este incontestabil că zborul de Duminică a primit un caracter vădit naţionalist. Trebuie să constatăm,totuşi, că zborul lui Vlaicu a fost anunţarea, arma şi demonstrarea acelui separatism care ridică puternice bariere de despărţire în această ţară şi care, ori cât de liber ar fi fost de astă dată de politică, încheagă cu toate acestea rândurile poporului românesc spre acelaşi scopuri politice. Trebuie să recunoaştem însă că felul cum au ştiut românii să aprecieze ştiinţa şi arta aviatorului lor,a fost deosebit de frumos şi impunător”(9).
Dar visul lui Vlaicu a fost zborul peste Carpaţi, care semnifica unirea pe calea aerului a României cu Transilvania. Din nefericire, în ziua de 13 septembrie 1913, s-a prăbuşit cu avionul la Băneşti, dar ideea a rămas întipărită adânc în conştiinţa românilor, a aviatorilor.
In anii războiului de întregire, Aeronautica română şi-a adus o contribuţie importantă la obţinerea marilor victorii din vara anului 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, fapt precizat şi de generalului de divizie Eremia Grigorescu, comandantul Armatei 1-a, care sublinia în Ordinul de Zi nr.96/1917, următoarele: ,,Dar faptele ce au stârnit admiraţia tuturor şi unde aţi arătat cel mai frumos spirit de sacrificiu sunt în timpul zborurilor pentru legătura cu infanteria, când fără a ţine seamă de pericol, v-am văzut zburând la înălţimi foarte mici asupra liniilor vrăjmaşe, pentru a putea duce ştiri precise în mijlocul întunericului cauzat de bombardamentul de artilerie, atunci când vuietul asurzitor nu vă vedeam decât pe voi, nu primeam decât de la voi ştiri, că năvălitorii au fost striviţi, că valurile duşmane s-au sfărâmat şi dau înapoi (.. .) sunt proba bărbăţiei aviatorilor în luptă” (10).
In Anexa Buletinului se informaţii al Marelui Cartier General român din 28/10 august 1917, se sublinia: „Aviaţia a făcut de la începutul războiului servicii imense, iar locul pe care-l joacă în războiul modern această a 5-a armă, întrece cu mult aşteptările. Superioritatea aeriană realizată de aviatorii noştri în toate escadrilele, are un mare rol în desfăşurarea operaţiunilor, venind în sprijinul infanteriei şi artileriei. S-au transmis informaţiuni privind mişcările de trupe inamice, concentrarea rezervelor, s-au fotografiat şi bateriile inamice, aerodromorile şi instalaţiunile acestora. Zburând deasupra câmpului de luptă, avioanele au fost „ochiul bătăliei” cu ajutorul aparatelor t.f.f (telegrafie fără fir) care se găsesc la bordul lor. Aviatorii au fost în comunicaţiune permanentă cu comandamentele terestre, indicând în fiecare clipă progresul sau oprirea valurilor de asalt. Mai mult, prin mijlocul semnalelor convenite, comandanţii au cerut prin intermediul avioanelor colaborarea cu artileria şi lovirea unor obiective inamice. Avionul a fost în timpul luptelor preţiosul organ de transmitere de pe linia de bătaie sau în spatele liniilor. Bateriile de artilerie ar fi fost oarbe fără ajutorul direct al avioanelor,care prin intermediul instalaţiunilor de t.f.f. au ţinut o strânsă legătură cu comandamentele.
Aviaţia de bombardament este o puternică armă, s-au bombardat noaptea obiective importante: aerodromurile de la Focşani şi Târgu Secuiesc,portul şi docurile din Brăila, coloane de trupe şi vehicule în mişcare, gările de la Ianca, Făurei şi Traianul.
Aviaţia de vânătoare a interzis avioanelor inamice să intre în liniile noastre pentru a nu vedea dispunerea trupelor amice, a bateriilor de artilerie. In acelaşi timp,avioanele de vânătoare au protejat avioanele de recunoaştere şi bombardament.
Luptele aeriene şi recunoaşterile aviatorilor noştri de la vânătoare, au însufleţit trupele noastre aflate în ofensivă” (11).
Nu întâmplător,unul din cei mai importanţi comandanţi ai armatei germane de pe frontul românesc, general Kurt von Morgen, sublinia contribuţia aviaţiei române la eşecul ofensivei germane de la Mărăşeşti. Astfel, în „Darea de seamă a Corpului 1 rezervă german”, generalul prusac, nota: „Activitatea aviaţiei inamice a fost foarte vie şi se concentrează mai ales pe frontul de atac şi pe teatrul dinapoi. Avioanele inamice luară adesea parte la lupte şi aruncară de la înălţime mică bombe asupra trupelor atacului şi traseră asupra lor cu mitraliera. Cât de mult au suferit comandamentele noastre de pe urma aeronauticii din faţa lor” (12).
Aceleaşi aprecieri le-au făcut şi unii prizonieri din Regimentul 15 rezervă bavarez - Divizia 70,care au declarat la interogatoriu: ,,Am admirat curajul aviatorilor români, curajul şi îndrăzneala lor în luptă,coborând la înălţimi mici şi aruncând bombe sau trăgând cu mitralierele de bord. Numeroşi aviatori inamici (români şi francezi) au zburat deasupra poziţiilor noastre, fără ca artileria noastră să aibă timp să fi tras în ei, după cum trebuia. Impresia este cu atât mai dezagreabilă, cu cât tunurile contra aeronavelor ale inamicului (româneşti) trag foarte exact, producând aviaţiei noastre multe pierderi” (13).
Căpitanul aviator Mircea Zorileanu ,,cea mai fină manşă a aviaţiei române” din anii războiului de întregire naţională, care l-a cunoscut bine pe ing. aviator Aurel Vlaicu, a executat în vara anului 1917 misiuni de bombardament de noapte, trecând în zbor Carpaţii. După ce a bombardat în mai multe rânduri obiective militare la Braşov, de fiecare dată a lansat manifeste asupra oraşului şi satelor din jur prin al cărui conţinut, românii erau încurajaţi să reziste oprimărilor administraţiei străine, şi să lupte pentru unitatea naţională. La fel au procedat şi alte trei echipaje de aviatori români care, după ce au reuşit să fotografieze aerodromuri inamice din Transilvania, între care cele de la Katolna, Covasna şi Târgu Secuiesc, au lansat proclamaţii tipărite asupra acestor localităţi, prin care locuitorii erau asiguraţi că n-au fost uitaţi şi că Armata română îi va elibera în curând (14).
După cea de-a treia bătălie pentru Oituz,care a dovedit că trupele Puterilor Centrale au fost înfrânte definitiv, s-a trimis peste munţi, în Transilvania, un avion tip H. Farman metalic numit ,,Obor Gara de Nord” pilotat de locotenentul pilot Constantin Mincu - locotenent observator Radu Cutzarida, care a lansat manifeste, anunţând victoria Armatei române.
Trebuie menţionat faptul că, la fel ca şi în armele terestre, în aviaţie, au luptat şi aviatori români originari din Transilvania. Printre aceştia s-au numărat ofiţerii Ioan Sava-Câmpineanu, Traian Burduloiu, Aurel Mănoiu, Cornel Bianu, etc. Toţi au îndeplinit misiuni periculoase, şi au dat dovadă de mult curaj şi bărbăţie în timpul misiunilor îndeplinite în liniile inamice (15).
Lucrarea „Locotenentul Vasile Niculescu, pilotul Marii Uniri, prezintă celor care studiază istoria Aripilor româneşti, rolul pe care aviatorii l-au avut în realizarea Marii Impliniri, în mod special locotenentul av. Vasile Niculescu, pilot în Escadrila Farman 4.
Am scris despre activitatea acestui pilot de excepţie în revistele: ,,Magazin Istoric” nr.12/1998; 12/2001 în „Dosarele Istoriei” nr.10(62) 2001; ,,Top Gun Special”, precum şi în cartea cu titlul „Zburătorii României Mari”, Editura Alpha,Buzău, 2007, paginile 267-271, fiindu-i dedicate eroului acestei cărţi.
Aş dori să fac o precizare: multe din fotografiile publicate în scrierile unor autori care au elaborat studii sau lucrări cu tematică aeronautică,au reprodus fotografii care sunt din colecţia mea, fără ca respectivii să menţioneze acest lucru. Imaginile foto sunt prezentate ca fiind autentice şi care îl prezintă şi pe aviatorul Vasile Niculescu. Aceştia n-au făcut altceva decât să publice copii după fotografiile originale care îmi aparţin şi pe care le-am adunat cu mare trudă pe parcursul a trei decenii. Am fost de acord ca Muzeul Aviaţiei să facă unele reproduceri după originalele aflate în proprietatea mea şi pe care le-am pus la dispoziţia instituţiei, dar cetăţenii în cauză, au uitat că există o lege care apără drepturile de autor, al celor care deţin şi colecţii de fotografii autentice, de epocă, cu tematică aeronautică şi care nu pot fi publicate decât cu acordul deţinătorului legal al acestora. In vremurile în care trăim, furtul,inclusiv cel intelectual este la ordinea zilei şi nimeni nu te apără. Cu o justiţie coruptă aproape în totalitate, nu mai este nimic de făcut. Am putut măcar să prezint acest aspect regretabil într-o carte, despre un mare erou al Aripilor româneşti.
Cultul eroilor, al personalităţilor deosebite, este o datorie a fiecăruia dintre noi. Căci în faptele acestor oameni, tineretul găseşte întotdeauna modele şi exemple de urmat, stimulează inventivitatea şi capacitatea creatoare, iniţiativele bune şi îndrăzneţe.
Repovestirea vieţii exemplare a unor astfel de oameni, cum este aceea a pilotului Vasile Niculescu, este de natură nu numai să conserve, dar să şi propage gânduri şi sentimente înălţătoare, de mare respect pentru cel care a fost pilotul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.
Biografia temerarului zburător constituie un îndreptar,iar faptele lui de strălucit pilot de front, de vajnic propagator al acestei frumoase şi nobile meserii a zborului, de organizator şi conducător de zburători, rămân pilde demne de urmat.
Printr-o analiză minuţioasă întreprinsă cu obiectivitate şi mult devotament, prezentăm unul din momentele de cumpănă, dar şi de glorie ale aviaţiei şi al sprijinului direct al zburătorilor noştri în lupta pentru Marea Unire, folosind numeroase documente inedite studiate în cadrul Serviciului Istoric al Armatei (Arhivele Militare Române-filiala Piteşti), în arhive particulare.
Un moment istoric major necunoscut de publicul larg, dar-în mare parte -, chiar de către specialişti, lucru datorat unor bariere ideologice şi nu numai. Consecinţele lui sunt prezente până astăzi, iar exemplul de energie şi fermitate dat de înaintaşi, de aviatori, în apărarea hotarelor României întregite se cuvenea a fi adus la lumină, explicat în rădăcinile, desfăşurările şi perspectivele sale. De aceea, readucerea în memorie a ultimei părţi a tragicei epopei trăite de poporul român în războiul de întregire, culminând cu o strălucită afirmare a drepturilor sale pe plan internaţional, a rolului său în apărarea valorilor civilizaţiei şi democraţiei europene era o necesitate.
Deşi, peste o parte din datele şi personajele care s-au aflat în vâltoarea evenimentelor de acum nouă decenii s-a aşternut aparent colbul uitării, experienţa şi învăţămintele reieşite, ca şi într-o măsură considerabilă consecinţele lor prezintă şi azi interes şi o actualitate de care, nu numai istoricii, dar şi factorii responsabili politici şi militari trebuie să ţină seama în judecarea şi luarea deciziilor lor.
După anul 1990, deschiderea de noi arhive-dintre care unele, din considerente de ordin ideologic, fuseseră supuse unui regim strict-a permis revitalizarea cercetării acestei ultime şi hotărâtoare etape a războiului de întregire naţională. Reconstituirea cauzelor, a desfăşurării şi încheierii campaniei armatei române, a acţiunilor aviaţiei, din 1918-1919 în contextul complex al negocierilor de pace de la Paris, al ofensivei bolşevice în estul şi centrul Europei şi al transformărilor radicale ale hărţii geopolitice din această parte a continentului, ale însuşi sistemului statelor europene şi raporturilor internaţionale post-belice, ne-au condus la un amplu efort de investigaţie şi analiză, de la surse inedite de arhivă, îndeosebi româneşti, până la numeroase studii, volume de documente şi memorii, monografii care îmbrăţişează fie întregul ansamblu al primului război mondial, fie episoade mai importante.
Experienţa şi concluziile la care am ajuns în urma eforturilor noastre se regăsesc în paginile acestei cărţi, în cadrul căreia am căutat să realizăm o imagine reală a evenimentelor aeronautice petrecute între anii 1918-1919,printr-un just echilibru între reconstituirea critică, ştiinţifică şi evocarea lor vie, între naţional şi internaţional.
Istoria aeronauticii nu se scrie numai cu mintea ci şi cu inima. Iată de ce nu am putut rămâne insensibili atunci când a trebuit să reconstituim o parte din atmosfera acelor timpuri tumultoase, de profunde prefaceri - aducând-o sperăm -, cât mai aproape de perceperea şi înţelegerea cititorilor de azi. în acest sens amintim de misiunea executată de locotenentul av. Vasile Niculescu,care a riscat mult trecând în zbor Carpaţii pe un timp total neprielnic, pilotul fiind conştient de importanţa acelei misiuni istorice.
Am căutat, dincolo de prezentarea exactă a desfăşurării faptelor, să surprindem stări de spirit, reacţii şi atitudini colective sau individuale, care luminează corespunzător un trecut nu prea îndepărtat.
Printr-o viziune proprie, am urmărit integrarea istoriei aeronauticii în istoria naţională punând astfel accent pe ideea că, fără a ne legăna în iluzii, România şi naţiunea română au jucat şi trebuie să aibă în continuare un rol în politica continentală. ,,Când se va scrie istoria pentru întregirea neamului - avea să spună marele fruntaş liberal I. G. Duca - printre atâta glorie istoricii nu vor şti dacă trebuie să laude mai mult vitejia ostaşului român sau admirabilul său spirit de disciplină.”
Iată de ce această carte se doreşte a fi în acelaşi timp un omagiu adus luptătorilor din aviaţia militară, concentrând virtuţi şi energii strâns legate de tradiţii aeronautice îndelungate.
Ne-am asumat cu responsabilitate această dificilă întreprindere, efectuată în spiritul adevărului istoric, dar şi al construirii acelor punţi de înţelegere pentru timpurile actuale.
România Mare, creaţie firească a neamului românesc, s-a afirmat între anii 1918/1919, ca şi în perioada următoare, ca un stat animat de spiritul de ordine şi de simţul datoriei faţă de comunitatea internaţională, fiind un factor de stabilitate şi echilibru în Europa şi în lume. Riposta Armatei române, unde aviaţia a avut un rol esenţial în faţa agresiuni guvernanţilor comunişti de la Budapesta şi Moscova, a avut menirea de a apăra şi impune respectarea voinţei naţionale, democratic şi liber exprimate la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918. Iar Pacea de la Trianon din 1920 nu a făcut decât să consacre juridic, pe plan internaţional, ceea ce poporul român înfăptuise prin voinţa sa unanimă.
Cel, a cărei viaţă am încercat să o reconstituim în paginile acestei cărţi-atât cât a fost posibil, pe baza documentelor studiate în Arhivele Militare Române -, a fost un OM adevărat, care a trăit cu cinste şi onoare şi profundă credinţă în Dumnezeu, care a ajutat în taină moral şi material pe mulţi necăjiţi ai soartei şi care şi-a păstrat verticalitatea, neacceptând compromisuri.
Pe măsură ce din crâmpeie de viaţă încercăm să reînnodăm firul existenţei sale, sentimente de speranţă puneau tot mai mult stăpânire pe noi. De speranţă, la gândul că urmărind povestea vieţii aviatorului Vasile Niculescu, zburător remarcabil, cititorul va deveni puţin mai înţelept,mai demn şi mai generos, aşa cum a fost eroul acestei cărţi.

Autorul

Bucureşti,
martie-august 2008.