Viaţă, destin şi film

Încerc să‑mi aduc aminte dacă la începutul carierei mele am simţit o astfel de luptă. Nici vorbă! Aveam faţă de regizorii consacraţi, unii chiar în vârstă, un respect izvorât din operele pe care le‑au lăsat cinematografiei noastre. Fără invidie. Nu am crezut nicio o clipă că mă voi putea întrece cu ei şi nici nu îmi doream aşa ceva, fiindcă noi, cei mai tineri, constituiam o altă generaţie, cu alte condiţii şi alte scopuri mult mai curajoase. Cu excepţia a 5 ‑ 6 regizori peste 60 de ani, ceilalţi făceam parte, ca vârstă, din aceeaşi generaţie. Eu constituiam un caz aparte, neavând institutul de cinematografie şi nu beneficiam de colegi de facultate, buni sau răi, dar cu care mi‑aş fi frecat coatele pe aceleaşi bănci; alţii proveneau din Uniunea Sovietică – Moscova, Leningrad (Sankt Petersburg). Eram conştienţi că nu ne puteam concura şi nici nu ne doream acest lucru, fiind loc destul pentru toată lumea. Acest sentiment ne dădea linişte şi siguranţă.

Dintre toţi din generaţia a doua doar Francisc Munteanu, afirmat ca scriitor, şi‑a ales şi el cariera de regizor. Câţiva operatori talentaţi au făcut acelaşi lucru ceva mai târziu. Cu toţii am fost salariaţi până în 1970, când regizorii şi scenografii au fost scoşi pe contract, regimul dându‑ne în schimb ca recompensă drepturile de autor, care sunt atât de cunoscute în lumea întreagă, iar la noi aproape deloc.

Aruncând o privire asupra situaţiei pe care am întocmit‑o pe generaţii şi în care am ales cei mai importanţi regizori, constatăm că generaţia 1950 – 1959 este cea care a făurit cinematografia românească (care exista, e drept, încă de vreo 40 de ani) şi cuprindea nume importante precum Victor Iliu şi mult mai tinerii Manole Marcus, Andrei Blaier, Mihai Iacob, Mircea Drăgan, Iulian Mihu şi Ion Popescu‑Gopo, evident o generaţie cu remarcabile succese, urmată de generaţia anilor 1960 – 1969 şi 1970 – 1979 ‑ care întrece pe prima şi obţine rezultatele cele mai spectaculoase: număr de spectatori, vânzări şi premii internaţionale.

Îmi aduc aminte cu plăcere de perioada când lui Victor Iliu, Jean Georgescu sau Jean Mihail ne adresam cu „maestre”, fără fiţe, doar din sinceră admiraţie şi respect. Am amintiri deosebite despre Iulian Mihu, un coleg ciufut, dar un adevărat prieten, Mircea Drăgan care, relaxat şi demn, m‑a lăudat după premiera filmului „Dacii”, nedevenind niciodată invidios pe mine, Gheorghe Vitanidis, de asemenea corect, parcă intuind încă de la începutul carierei mele succesele pe care le voi realiza.

Colegi precum Andrei Blaier, Mircea Mureşan, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Geo Saizescu, Elisabeta Bostan, Mircea Daneliuc şi Lucian Pintilie, urmaţi de C‑tin Văeni, Ioan Cărmăzan, Şerban Marinescu, Nicolae Corjos..., să menţionez doar câteva nume, am împărţit împreună necazurile şi bucuriile, într‑o perioadă mult mai grea pentru profesia noastră.

Mi‑am respectat întotdeauna colegii, înţelegând că avem o cinematografie competitivă care să continue tradiţia moştenită de la Victor Iliu, Jean Georgescu, Jean Mihail, Ion Popescu‑Gopo..., dar şi de la alţi regizori care, din păcate, astăzi nu mai sunt printre noi: Iulian Mihu, Mircea Veroiu, Francisc Munteanu, Alexandru Tatos, Gheorghe Vitanidis, Manole Marcus, Virgil Calotescu, Doru Năstase... Dumnezeu să‑i odihnească în pace!

Aceştia erau colegii mei de‑atunci şi aşa ne purtam unii cu alţii. Nu eram prieteni de şpriţ, dar eram colegi adevăraţi, deşi pe mulţi nici nu‑i cunoşteam bine. Am fost bine primit în rândul lor şi fără excepţie îmi aduc cu drag aminte de fiecare dintre ei.

Nu am fost o generaţie liniştită şi să nu credeţi că nimic nu o tulbura, că exista o armonie totală şi nimeni nu era ros de invidie, gelos sau mai ştiu eu cum şi că toţi trăiam ca în Rai, într‑o societate de îngeri. Nici vorbă. Existau ambiţii, au fost unii cu caracter dificil şi alţii cu caracter urât, ca întotdeauna şi peste tot. Unii dintre noi aveau aceeaşi gândire ca şi unii de astăzi, se credeau buricul pământului pentru că făcuseră un film sau două ceva mai pricopsite. Erau şi atunci „modele” ‑ ca şi astăzi ‑ dar nimeni nu susţinea că cinematografia românească a început odată cu ei. Aş vrea să nu înţelegeţi că sunt răutăcios, dar vă garantez că peste câţiva ani veţi privi altfel „încercările de exprimare” ale unora din noua generaţie, care prin simplitatea lor dovedesc neprofesionalismul, dar poate nu şi lipsa de talent. Totuşi, meritul lor este că au ştiut când să‑şi facă aliaţi pe criticii din aceeaşi generaţie sau pe alţii mai bătrâni, sclifosiţi şi cu memoria năruită. Pe cei tineri îi iert.

O generaţie este formată din regizori cu înclinaţii extrem de variate. Mai altfel spus, e loc pentru toată lumea, doar să ai oarece har al profesiei şi ceva de spus. Orice am face, nimeni nu poate spune sincer „nu‑mi doresc succes de public românesc, ci succesul de critică”. Cei care nu au avut niciodată un adevărat succes de public pot inventa cinematograful pentru presă. Ar fi o greşeală să urmărim doar succesul de public, căci acesta te duce pe aripile vulgarităţii sau a kitsch‑ului. Publicului nu trebuie să‑i faci concesii, ci trebuie să‑i dai de gândit. Nu trebuie să înţeleagă totul, ci să simtă şi să‑i placă. N‑am să spun niciodată că un film de succes de public este şi bun, dar nici invers. Când eram mic, vedeam multe filme (înainte de război). Simţeam dominaţia filmului american, dar nu întotdeauna. Au existat şi un Eisenstein, pe lângă un Cecil B. DeMill, un Orson Welles şi un Cristian Jacques. La vremea respectivă nu ştiam cum să apreciez filmele, dar unele m‑au impresionat efectiv şi nu le‑am uitat toată viaţa. Când mă duceam la cinema, mă aşezam lângă cineva care accepta să‑mi citească subtitrarea dialogurilor.

Îmi vine să zâmbesc când mă gândesc care era răspunsul meu când cineva mă întreba cum e filmul pe care l‑am văzut: „M‑am gândit la el trei – patru zile... e un film bun!...” Aveam vreo 5 ‑ 6 ani.