ION VIANU

 


 


INTERVIU CU ION VIANU  


 


 


Ion Vianu (n. 15 aprilie 1934, Bucureşti) este un medic psihiatru şi scriitor din România. Este fiul criticului literar Tudor Vianu şi al Elenei Irimescu, fiica lui Ştefan Irimescu, medic, întemeietorul ftiziologiei din România. Timp de doi ani de zile, în perioada 1952‑1954 este student al secţiei de limbi clasice a Facultăţii de Filologie din Bucureşti. Deşi tatăl său şi‑ar fi dorit ca fiul să‑i urmeze la catedră acesta îşi alege un alt traseu profesional, absolvind între 1954 si 1960 cursurile Facultăţii de Medicină Generală din Bucureşti. Uimirea şi tristetea lui Tudor Vianu sunt descrise în volumul cu caracter autobiografic Amintiri în dialog, scris în colaborare cu amicul său, Matei Călinescu, cel care va deveni critic literar. Din anul 1963 este numit preparator la Clinica Universitară de Psihiatrie din Bucureşti. A emigrat în Elveţia în anul 1977, după ce s‑a implicat în mişcarea lui Paul Goma, fiind printre puţinii care au avut curajul să semneze Apelul lansat de acesta, apoi se va face cunoscut pentru luările de poziţie la postul de radio Europa Liberă împotriva tentativei de folosire a psihiatriei ca armă politică.


După Revoluţia din 1989 s‑a implicat într‑un mod foarte activ în denunţarea psihiatriei politice comuniste şi a scris articole cu conţinut politic în revistele 22, Dilema Veche, în ziarul România libera, etc. După ieşirea la pensie se întoarce în ţară şi se dedică meseriei de scriitor cu care a cochetat înca din tinerete, publicând mai multe volume de proză sau eseistică. Astfel, romanele Caietele lui Ozias şi Vasiliu, foi volante fac parte din trilogia neterminată „Arhiva Trădării şi a Mâniei”. Paramnezii este un roman despre exil şi reîntoarcerea în ţara natală. „Necredinciosul” este inspirat de experienta medicală a autorului. Blestem şi Binecuvântare este o culegere de eseuri despre problematica tatălui, Antigona, Sacher‑Masoch, S. Freud. Investigaţii mateine este un eseu biografic si critic.


 


1. Consideraţi că România de azi este diferită de cea anterioară anului 1989? Din această perspectivă, se poate vorbi, din perspectiva dumneavoastră, de o magistratură de dinainte de 1989 şi de una de după 1989?


 


România de astăzi nu mai este tirania din 1989, dar este departe de‑a fi o democraţie exemplară. România are aparent un regim democratic dar, în fond, este o ţară a oligarhiilor. Ca atare, este dominată de grupuri diverse de interese. În acest context, magistratura are dificultăţi în a fi total independentă, aceste grupuri informale având o influenţă ocultă. Pe de altă parte, marginea de manevră a Justiţiei este mai mare, dat fiind că nu mai există „rolul conducător al partidului”. Eu sper că este vorba de un proces continuu de transformare a justiţiei într‑o instituţie independentă.


 


2. Ar trebui trecută cu vederea colaborarea unor magistraţi cu serviciile Securităţii, dată fiind experienţa şi competenţa acumulată (ştiut fiind că un bun specialist se formează în mulţi ani) sau ar trebui ca aceste persoane să fie expuse şi îndepărtate din profesie? Soluţia din Germania de Est, unde, după căderea zidului şi reunificare, judecătorii din perioada comunistă au fost îndepărtaţi, este cea mai bună?


„Turnătoria” ca atare, era, prin definiţie, un act ilegal, nu numai tolerat dar chiar încurajat de regimul comunist. Orice fapt de spionaj, extern au intern, este prin definiţie, un act care se desfăşoară în afara legalităţii. Pare ciudat ca un judecător să fi fost încadrat într‑un sistem de ilegalităţi. Mai ciudat şi mai neliniştitor chiar ca pentru alţi profesionişti. Cu atât mai  imposibil din punct de vedere moral este ca acei dintre magistraţi care sunt însărcinaţi cu supravegherea bunului mers al magistraturii să fie foşti colaboratori. În aceste cazuri, chiar şi o situaţie neclară, o suspiciune, ar trebui să ducă la retragerea, de preferat spontană, a celui suspect. Ca şi în orice corp profesional, curăţenia în ograda proprie este cea mai eficientă măsură de buna funcţionare. 


 


3. Consideraţi că şi în prezent, în lume şi în România, puterea politică exercită influenţă sau control asupra magistraţilor? În ce modalitate? Prin ce pârghii?


 


Procesul prin care justiţia se liberează de administraţie, acţionând într‑o independenţă deplină este un proces, prin forţă lucrurilor, lent. În Franţa, până acum câţiva ani, magistratura depindea încă de „Cancelarie”. Pe de altă parte, situaţia cvasioligarhică în care ne găsim face ca actul de justiţie să fie mereu suspectat de neobiectivitate, din pricina unor influenţe oculte venite din altă parte decât din partea statului. Încă o dată, rolul autocontrolului (Consiliul Superior al Magistraturii) este esenţial. Numai aşa Magistratura va putea să pretindă la o totala neatârnare. 


 


4. Dacă ar trebui să vă adresaţi unei instanţe din România, pentru a vă ocroti un drept, aţi avea încredere în sistem, în general, şi în judecător, în special? Există vreo diferenţă între ceea ce ar trebui să fie un judecător şi ceea ce el este, în realitate?


Actul de justiţie este, în general, unul foarte complicat, fiindcă intervin mulţi factori. Cicero, unul din ei mai mari jurişti din istorie a spus: Summum jus summa injuria, adică „dreptatea cea mai mare este şi cea mai mare nedreptate”. De aceea, eu  m‑as teme de tribunale, chiar daca as fi sigur că sunt nevinovat. Dar trăim într‑un stat în care domneşte cea mai mare confuzie în administraţie, în care oamenii politici demisionează acum pentru a reveni după câteva ore etc. Acelaşi lucru este valabil şi pentru martori. Societatea trebuie, în general, să fie asanată. Problema magistraturii este o parte a unei probleme mai mari.


 


5. Ce socotiţi că ar trebui să facă membrii acestui corp profesional pentru întărirea independenţei şi sporirea încrederii publicului în actul de dreptate? Cum ar trebui să se comporte un judecător? S‑a născut oare judecătorul ideal?


 


Încă o dată, autocontrolul este esenţial. Nimic nu merge mai bine în cadrul oricărui sistem decât decizia luată de acesta de a funcţiona după standarde tehnice şi morale înalte. Fireşte că trebuie luate masuri pentru a asigura şi eficienţa justiţiei (număr suficient de judecători, tribunale bine dotate). Dar pentru a avea judecători de calitate, trebuie ca oamenii de calitate cu vocaţie să fie atraşi. Nu trebuie să existe un cerc vicios. Permiteţi‑mi să termin cu următoarea idee: demersul magistratului este total diferit de al avocatului. Acesta din urmă trebuie să fie devotat unui om, Clientul, al cărui apărător este. Magistratul trebuie să fie devotat unei idei: cea de Dreptate, care nu este decât echilibru (balanţa justiţiei indicând verticală).